CUPRINS

1. INTERDISCIPLINARITATE ÎN ABORDAREA PROBLEMATICII COMUNICĂRII
2. COMUNICAREA - DEFINIRE ȘI DATE GENERALE
3. STRUCTURA PROCESELOR DE COMUNICARE
4. FUNCȚIILE COMUNICĂRII
5. FORMELE COMUNICĂRII
6. BARIERE ÎN COMUNICARE

INTERDISCIPLINARITATE ÎN ABORDAREA PROBLEMATICII COMUNICĂRII

Problema comunicării se situează irevocabil la nivel interdisciplinar, este un fenomen psihologic, antropologic, sociologic de o mare complexitate. Din perspectiva lui Charles W. Morris, semiotica, spaţiul de manifestare a semnelor, domeniu coextensiv cu lumea înconjurătoare, nu poate fi descris decât de o echipă de cercetători specializaţi în lingvistică, logică, filosofie, psihologie, biologie, antropologie, psihopatologie, estetică, sociologie. Această enumerare de specialităţi dă seama de manifestările multiple ale semioticii. Astăzi, alături de sintaxă, semantică şi pragmatică o altă disciplină a intrat cu drepturi depline sub umbrela destul de largă a semioticii: sigmatica (studiază raportul dintre semne şi obiecte).

COMUNICAREA - DEFINIRE ȘI DATE GENERALE

Comunicarea este un proces prin care, atât în lumea animală, cât şi în societăţile umane, se transmit de la un receptor la un emiţător informaţii, prin intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacţiune şi are anumite efecte, producând o schimbare. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere şi, implicit, de acţiune, prin armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoţional şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini).

Comunicarea poate fi definită ca “procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conţinut conceptual (o atitudine, o stare emoţională, o dorinţă) unei alte persoane sau unui alt grup”. În vorbirea curentă, folosirea cuvântului „comunicare” nu ridică probleme speciale. Pentru majoritatea utilizatorilor, „a comunica” înseamnă „a aduce la cunoştinţă” sau „a informa”. Acest fapt este evidenţiat de orice dicţionar explicativ unde, în general, sunt menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse, ale cuvântului „comunicare”:

• înştiinţare, aducere la cunoştinţă;

• contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv;

• prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei ori relaţiile spirituale.

Accesibilitatea informației, uşurinţa de a citi o informaţie reprezintă o condiţie minimală a procesului de comunicare. Cercetarea gradului de dificultate în decodarea informaţiei a ocupat în ultimele decenii un loc important în ştiinţa comunicării. Cercetarea s-a aplecat asupra unei duble chestiuni. În primul rând, asupra factorilor care determină dificultatea informaţiei şi, în al doilea rând, asupra gradului de dificultate. Până în clipa de faţă, majoritatea cercetărilor s-a oprit la aspectele de stil sau la cele strict lexicale. Psiholingviştii, spre exemplu, consideră că dificultatea unui text depinde de vocabular, structura propoziţională, densitatea conceptuală şi de interesul oamenilor. Comunicarea umană se răsfrânge asupra tuturor activităţilor desfăşurate în economie şi societate, legităţile ei guvernând comportamentele în orice domeniu în care acţionează oamenii. Despre comunicare se pot face câteva afirmații cu rol de principii

• este inevitabilă, necesară şi obiectivă; a nu comunica în societatea actuală este imposibil pentru că se poate comunica în toate felurile, prin limbaj dar şi prin atitudine, prin semne, culoarea din obraji, bătăile accentuate ale inimii, chiar şi prin tăcere: lipsa unui răspuns ori a unui gest poate fi interpretată ca valoare de comunicare, chiar dacă este una negativă tot comunicare este şi tot în cadrul relaţiilor interumane se manifestă. Omul comunică cu toată fiinţa sa, cu toate gesturile pe care le face, cu tot ce spune şi cu modul în care se mişcă, se exprimă, se manifestă. Comunicarea este inevitabilă, respectiv non-comunicarea este imposibilă.

• este ireversibilă; odată transmis un mesaj el va fi propagat, interpretat şi reinterpretat de o serie se intermediari ai limbajului; declanşează un întreg mecanism care nu mai poate fi oprit, nu mai poate fi dat înapoi. Este extrem de important conţinutul primar al mesajului, modul în care acesta e transmis, codificat, valorificat şi retransmis mai departe. Oricât de clar va fi conţinutul său, mai devreme sau mai târziu se va transforma în zvon, claritatea sa va fi afectată de influenţele mediului în care va circula, fiind de cele mai mule ori denaturată informaţia iniţială; de aceea mesajul iniţial trebuie să fie formulat în termeni clari, chiar succinţi, ca o ştire, pentru a nu da naştere la interpretări prea devreme, înainte ca scopul mesajului să fie atins.

• comunicarea este formală, prin ansamblul relaţiilor pe care le determină în transmiterea sa şi pe parcursul circuitului informaţional pe care-l parcurge mesajul dar este cu precădere informală, prin conţinutul său, prin informaţia luată ca atare, ca fond al mesajului transmis. Relaţiile de comunicare se dezvoltă pe diverse planuri, ele pot influenţa percepţia mesajului, atitudinea celor care participă la procesul de transmitere şi retransmitere a mesajului, imaginea transmisă odată cu mesajul care circulă. Tonul, dicţia, mimica celui care transmite un mesaj pot fi uneori la fel de importante ca mesajul însăşi. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi. Pe aceste nivele comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

• comunicarea este continuă, nu se opreşte niciodată, oamenii primesc şi transmit mai departe mesaje, inventează mesaje noi, vin cu alte informaţii pentru mesaje deja aflate în circulaţie. În interiorul fiecărui mesaj se regăseşte relaţia cauză – efect: orice gest, vorbă sau atitudine poate declanşa în partenerul de discuţie un alt stimul decât cel pe care vrei să-l atingi, în funcţie de capacitatea fiecăruia de percepţie şi interpretare, de sesizare a conţinutului intrinsec al mesajului pe care ai vrut de fapt să-l transmiţi. Datorită fluctuaţiilor de raporturi între partenerii de discuţie este greu de stabilit o deplină egalitate, relaţiile fiind de simetrie, complementaritate sau negociere fluctuantă. Comunicarea este deci un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.

• comunicarea implică ajustarea comportamentală, ea are rolul de a armoniza şi sincroniza opiniile şi interesele, de a-i face pe oameni să se acomodeze la diverse situaţii, în funcţie de obiectivele pe care le au; ei manipulează şi sunt manipulaţi de alţii; e vorba de o acomodare reciprocă la modul de comunicare al celuilalt, conform zicalei care spune că cei care stau mult timp împreună, ajung să semene, împrumutând din stilul şi felul de-a fi şi de-a arăta al celuilalt. În fond, individualitatea fiecăruia este principala barieră în calea unei bune comunicări. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice şi complementare, procese de ajustare şi acordare.

STRUCTURA PROCESELOR DE COMUNICARE

Un proces de comunicare, prezintă următoarele elemente componente:

Factori implicați în comunicarea verbală:

Cuvintele nu sunt singurul mijloc prin care comunicăm; deseori este important nu numai ceea ce spunem, ci şi cum spunem. Un sunet poate avea semnificaţii diferite în funcţie de felul în care este pronunţat. Aspectele vorbirii, cum ar fi tonul, înălţimea, sunetul, ritmul, accentul, sunt semne nonverbale care transmit mesaje, în completarea cuvintelor spuse.

Calităţile vocii (ritm, rezonanţă, viteză de vorbire), caracteristicile vocale (râs, plâns, şoptit, oftat), stimulii vocali (intensitate, înălţime), se constituie în parametrii ai limbajului verbal. Mimica, cu miile de expresii diferite ale feţei, este o sursă de informaţii valoroase, căreia i se acordă crezare, cu atât mai mult cu cât este greu controlabilă (încruntare, îmbujorare, mirare, surpriză). Mimica poate deconspira, stimula sau masca emoţii, sentimente şi atitudini. Ea reglează comunicarea, în fracţiuni de secundă. Semnalele mimicii sunt cu adevărat importante şi sar în ochi atunci când vin în contradicţie cu ceea ce spun cuvintele rostite de o persoană. Atâta timp cât mimica se suprapune expresiei verbale, ea poate trece neobservată.

Contactul privirii este cea mai directă şi puternică formă de comunicare, deoarece semnalează deschidere şi dorinţă de comunicare. Este un mijloc de a încuraja interlocutorul să ia cuvântul sau să continue să vorbească. De asemenea, avem mai multă încredere într-o persoană care ne priveşte direct în ochi decât într-una care evită privirea. Contactul privirii îşi pierde desigur valoarea dacă devine insistent, părând că ne holbăm la celălalt, şi, de asemenea, există diferenţieri culturale în ceea ce priveşte utilizarea activă a acestuia ca instrument de comunicare.

Tonul vocii este extrem de important atât ca tehnică, cât şi ca instrument de convingere a partenerului de negociere sau de orice alt gen de relaţie. Când spunem calităţi vocale nu ne gândim neapărat la performanţele oratorice, ci doar la însuşirile personale şi la factorii de natură fiziologică implicaţi în mecanismele vorbirii, elemente care influenţează volumul şi modulaţia vocii. Dacă se doreşte cu adevărat şi se exersează suficient, se pot îmbunătăţii calităţile oratorice, controlând vocea, mărind sau micşorând volumul, adaptând mereu intonaţia, folosind pauzele, accentele, bâlbele, oftaturile, interjecţiile.

Volumul vocii ne ajută să dominăm sau să fim dominaţi. Volumul vocii depinde de volumul plămânilor şi de capacitatea toracică, de calitatea corzilor vocale, de respiraţie, de poziţia corpului şi de multe alte elemente, ce pot fi antrenate prin exerciţiu. El este mai uşor de antrenat şi controlat decât tonul. Ritmul şi forţa respiraţiei sunt esenţiale pentru intensitatea sonoră a vocii. Corecţia volumului vocii trebuie să ţină seama de mărimea încăperii, de mărimea grupului şi de zgomotul de fond. Vorbirea este una dintre cele mai complexe activităţi umane; atunci când vorbim, sunt puşi în mişcare peste 100 de muşchi, sub coordonarea centrilor specializaţi din creier, localizaţi în emisfera cerebrală stângă, în lobul frontal.

Claritatea si dicţia privesc abilitatea şi arta de a vorbi răspicat, de a pronunţa cuvintele corect şi clar. Ele se pot educa prin exerciţiu. Dicţia depinde de articularea corectă şi completă a consoanelor şi de enunţarea clară a vocalelor. Uneori, vorbirea neclară, mormăită, poate fi o strategie a vorbitorului, nu neapărat conştientă. Cineva care vorbeşte întotdeauna neclar, nu poate fi bănuit de aşa ceva, dar un vorbitor care este neclar doar în anumite zone ale discursului arată că nu este sigur pe ceea ce spune, pentru că nu-i place sau pentru că doreşte să ascundă ceva. Partea mai puţin inteligibilă din discurs are o semnificaţie în plus faţă de celelalte părţi ale discursului. În general, cu cât cineva stăpâneşte mai bine subiectul despre care vorbeşte şi nu are nimic de ascuns, cu atât va avea o pronunţie mai clară.

Accentul în vorbire priveşte maniera de a pronunţa mai apăsat, mai intens sau pe un ton mai înalt o silabă dintr-un cuvânt sau un cuvânt într-un grup sintetic. El poate schimba înţelesul cuvintelor. Rostirea mai apăsată a unor silabe, cuvinte sau propoziţii induce mesaje colaterale mesajului transmis prin cuvinte.

Pauzele: separarea cuvintelor în grupuri şi cascade de silabe, cuvinte sau fraze, transmite unele indicii asupra stărilor afective, atitudinilor şi intenţiilor vorbitorului. Chiar dacă o pauză nu înseamnă nimic sub aspectul conţinutului verbal, ea poartă informaţii. Pauzele şi tăcerile merită interpretate:

• primă categorie de pauze în vorbire le cuprinde pe cele în care vorbitorul reflectează, poartă un dialog interior şi este distras, căzut pe gânduri.

• a doua categorie priveşte pauzele retorice, folosite de vorbitor din raţiuni tactice, pentru a sublima cuvintele care urmează.

• a treia categorie de pauze se referă la pauzele făcute pentru a da interlocutorului posibilitatea să se exprime. Adesea, în astfel de pauze, se degustă efectul cuvintelor deja rostite, eventual se lasă loc unor aplauze.

• există şi pauze datorate stânjenelii, pauze în care se speră ca interlocutorul să ia cuvântul.

Râsul este o manifestare sonoră specific umană. El eliberează tensiunile din organism constituind un puternic factor antidepresiv. Cauzele râsului sunt însă diverse: în mod normal, se râde de bucurie, de ceva amuzant, vesel, de o glumă bună, dar există şi un râs dispreţuitor, un altul răutăcios, un altul batjocoritor. Există şi un râs fals, artificial, o imitaţie a râsului sănătos, sincer. Nu se poate închipui un bun negociator, stăpân pe puterea de a influenţa oamenii, fără a fi stăpân pe puterea cuvintelor. Totuşi, lipsită de vocea şi trupul care o susţin, puterea cuvântului se destramă. Foarte important este zâmbetul, ca instrument de comunicare, deoarece contribuie substanţial la formarea climatului de încredere şi deschidere între interlocutori.

Tusea şi dresul vocii: atunci când au o cauză bine determinată, tusea seacă şi dresul insistent al vocii pot fi semne că persoana care le produce este chinuită de o iritaţie de natură psihică, adică este apăsată de o grijă, de un disconfort de care încearcă să scape.

Factori implicați în comunicarea non-verbală:

LIMBAJUL TRUPULUI : Corpul uman poate vorbi şi uneori poate spune mai mult decât limbajul vorbit. Unele gesturi sunt înnăscute, altele se învaţă. Gesturile omului au o semnificaţie şi ele pot fi interpretate.

Dacă la negocierea unei afaceri potenţialul partener se lasă pe spate în fotoliu, cu picioarele şi mâinile încrucişate sau începe să răsfoiască documente în timp ce partenerul său vorbeşte înseamnă că nu este dispus să încheie afacerea. Desfacerea hainei, ca şi înclinarea capului, sunt considerate manifestări spre deschidere, spre o atitudine pozitivă.

Există anumite aspecte ale gesturilor care pot fi utilizate eficient în comunicare, de fiecare dintre noi:

• când dai mâna cu cineva, trebuie să o faci cu fermitate;

• când vorbeşti cu cineva trebuie să-l asculţi cu atenţie şi să nu dai semne de plictiseală;

• când vrei să-ţi impui opiniile trebuie să stai in picioare, cât mai drept;

• când vorbeşti trebuie să-ţi reţii neastâmpărul mâinilor şi al degetelor.

LIMBAJUL SPAŢIULUI: Studiul modului în care oamenii folosesc spaţiul din jur, aranjează spaţiul din încăperi, stabilesc distanţa dintre ei, are la bază principiul proximităţii, care acţionează spontan, elementele apropiate fiind percepute ca formând o unitate, un grup compact de influenţă.

De regulă, întâi percepem prim-planul, apoi planul secund şi, în cele din urmă, fundalul. Prim- planul focalizează atenţia în timp ce planul îndepărtat, fundalul, are parte de o percepţie periferică şi superficială. Figurile mai mari le domină pe cele mai mici iar cele mai înalte conferă şi un plus de importanţă; alinierea pe orizontală acordă şanse aproape egale, cu o uşoară dominanţă spre stânga.

Rezultatul proceselor de percepţie a spaţiilor este reprezentarea mentală, construirea unor imagini şi memorarea lor. Poziţia relativă poate fi vizualizată sub forma unei hărţi perceptuale a consumatorului colectiv, care cartografiază şi poziţionează, unele faţă de altele, imaginile particulare.

În funcţie de spaţiul personal stabilit de un manager, de distanţa pe care o alege faţă de interlocutor, de locul ales pentru birou, putem afla anumite lucruri despre personalitatea sa, despre stilul de conducere practicat. Practica arată că fiecare om percepe spaţiul în mod diferit şi că există diferenţe culturale, de grup şi individuale privind folosirea spaţiului.

LIMBAJUL TIMPULUI: Dintre toate resursele pe care le au managerii la dispoziţie pentru a-şi desfăşura în condiţii bune activitatea, una singură este distribuită în mod egal: timpul. Acesta, ca resursă, prezintă următoarele particularităţi: nu poate fi înmagazinat sau stocat; orice am face timpul se consumă în același ritm; timpul neutilizat sau utilizat neraţional este irecuperabil. Folosirea eficientă a timpului de lucru presupune prezenţa unor trăsături ca: memorie, flexibilitate, spirit de observaţie, capacitate de a stabili priorităţi, priceperea de a contacta, întreţine şi cultiva relaţii amiabile, capacitate de efort. In funcţie de modul în care fiecare îşi gestionează timpul său, putem afirma că foloseşte această resursă pentru a comunica.

PREZENŢA PERSONALĂ: Îmbrăcămintea, accesoriile, trebuie să fie adecvate muncii pe care o efectuăm. Este indicat să purtăm haine de calitate, într-un stil care nu se va demoda uşor şi câteva accesorii elegante. Putem schimba frecvent cravata, cămaşa, eşarfa, bluza etc. Totul trebuie să fie îngrijit, curat şi călcat. Există numeroase păreri privind felul în care trebuie să se îmbrace angajatul, managerul, omul de afaceri. Totul depinde până la urmă de gusturi dar chiar şi în cazul în care deţinem funcţii de conducere, în situaţii neoficiale, putem adopta o ţinută mai lejeră, care să ne facă să ne simţim în largul nostru şi să ne manifestăm mai puţin influenţaţi de formalităţi. Oamenii dau atenţie şi înfăţişării celuilalt: înălţimea, forma părului, dacă poartă mustaţă etc. De asemenea, îmbrăcămintea ne atrage atenţia şi ne transmite anumite mesaje: de pildă, o bijuterie valoroasă sau un ceas scump ne pot spune ceva despre gusturile persoanei din faţa noastră, dar şi despre statutul social pe care vrea să-l facă cunoscut.

LIMBAJUL TĂCERII: «Tăcerea e de aur» e un vechi proverb, care spune multe despre înţelepciunea celui care ştie să tacă. Apelăm la tăcere, ca mijloc de comunicare nonverbală, ca să dezaprobăm anumite opinii, atunci când nu vrem să discutăm în contradictoriu, când considerăm că există anumite fapte, situaţii, asupra cărora este mai bine să cadă tăcerea, dacă dorim să nu divulgăm un secret de serviciu, o taină, dacă dorim să nu facem rău cuiva, dacă apreciem că timpul poate rezolva o situaţie delicată sau chiar dacă ştim că vorbind ne putem face duşmani. „A şti să taci” este o calitate a omului, preţuită din cele mai vechi timpuri. Chiar şi prin tăcere oamenii comunică ceva: aprobare, dezaprobare, discreţie, raţiune, păstrarea unei taine, admiraţie.

LIMBAJUL LUCRURILOR: lucrurile preferate pot spune multe despre noi, despre ceea ce ne place, ce apreciem, ce preferăm. Pasiunile noastre prind viaţă prin obiectele, nu neapărat de natură materială, asupra cărora ne revărsăm sentimentele, pasiunile, refulările, complexele, împlinirile sau dezamăgirile. Lucrurile de care ne place să ne înconjurăm spun multe despre noi, dincolo de ce ar putea să creadă un partener de afaceri în faţa căruia ne prezentăm ţinând cont de convenienţele uzuale. O vază cu flori, o carte, un suport de birou, un stilou pot să-i arate interlocutorului atent, la prima vedere, care ne sunt gusturile şi preferinţele

LIMBAJUL CULORILOR: Semnificaţia culorilor poate fi diferită de la o cultură la alta, simbolurile lor variind în funcţie de cultură şi civilizaţie: culorile calde (roşu, portocaliu, galben) favorizează comunicarea iar cele reci (gri, verde, albastru) o inhibă. Comunicarea se desfăşoară greoi şi în cazul monotoniei sau varietăţii excesive de culori.

Schema unui proces de comunicare:

Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel:

Din această schemă se poate înţelege că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emiţător (sau emitent), unul sau mai mulţi receptori potenţiali. Esenţa procesului stă în deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt.

În mod frecvent, circulaţia are loc în dublu sens. Altfel spus, este bidirecţională. Acesta este, bunăoară, cazul dialogului, al unei discuţii dintre două persoane care, alternativ, joacă rolul de emiţător (vorbitor) şi receptor (ascultător). Alteori, circulaţia informaţiei poate avea loc doar într-un singur sens, adică este unidirecţională. Este cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea mesajului. Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor celor care o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării şi se bucură în ştiinţa comunicării de o atenţie deosebită. Prin urmare, modelul elementar al comunicării trebuie extins:

În această a doua schemă, comunicarea se aseamănă procesului „stimul - reacţie” (receptorul reacţionează la stimulii proveniţi din partea emiţătorului). Dar nu orice proces „stimul- reacţie” reprezintă o situaţie comunicativă. Teza că ar putea fi vorba de comunicare atunci când ochii ţi se închid (reacţie) la lumina fulgerului (stimul) nu se mai poate susţine. Procesul „stimul-reacţie”, pentru a aparţine comunicării, ar trebui să fie cel puţin un proces intenţional. Pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, „comunicarea” devine un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Dacă se merge mai departe, se poate prelucra şi îmbogăţi modelul elementar al comunicării cu încă trei elemente fundamentale: codarea, decodarea şi „zgomotul de fond"

Modelul poate fi citit relativ simplu. Dacă un emiţător doreşte să transmită o informaţie (x) unui receptor, informaţia trebuie să fie inteligibilă. De aceea, înainte de toate, emiţătorul trebuie să aibă grijă să se facă înţeles, să îşi găsească cuvintele, fie că procesul de comunicare are loc în scris sau oral. Pasul doi îl reprezintă codarea mesajului. O dată codat, acesta este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să- l interpreteze (x’). În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informaţie (z) sau de zgomotul de fond. Un exemplu îl oferă distorsionarea mesajelor radiofonice din motive atmosferice. Acest ultim model al comunicării are avantajul că permite introducerea în discuţie a succesului în sens restrâns, a actului de comunicare.

În acord cu acest model, putem defini comunicarea drept "un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului anumite efecte"

Reuşita procesului de comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre x şi x’: receptorul acordă mesajului o semnificaţie (x’), care e aceeaşi ca şi pentru emiţător (x = x’). Acelaşi model indică însă şi impedimentele pentru ca izomorfismul să se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum şi zgomotul de fond.

Dan Voiculescu consideră că “în mod cert comunicarea umană este un sistem complex şi din această cauză trebuie înţeleasă holistic”. Procesul de comunicare poate fi reprezentat sub forma benzii lui Moebius, care reflectă într-o măsură bună caracterul complex al comunicării:

Un model global al comunicării ar avea următoarea organizare:

Unitățile structurale ale comunicării

Comunicarea este un proces care, din perspectiva ştiinţei comunicării, dispune de patru componente fundamentale:

• un emiţător

• un canal

• o informaţie

• un receptor

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului.

Dimensiunea originalităţii mesajului este data de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel că se poate determina în ce măsura un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât alt mesaj. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod normal. Aşa se naşte redundanţa, “excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca “o măsura a formei, nu a informaţiei deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”.

O analiză cât mai completă a informaţiei trebuie să antreneze perspective multidisciplinare şi să facă referiri şi la următoarelor aspecte:

• aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător;

• aspectul semantic: semnificaţia acordată semnelor pe baza convenţiilor sociale;

• aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului şi prin feed-back chiar asupra emiţătorului

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul, feed-back-ul, este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj.

Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul de noutate în forma şi conţinut, ci şi de structura lui mult prea elaborată, sau dimpotrivă, mult prea banala şi previzibilă.

Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune.

În funcţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge două tipuri de comunicare:

• comunicarea bipolară

• comunicare multipolară (un emiţător şi mai mulţi receptori; un receptor şi mai mulţi emiţători; comunicarea cu “poştaşi” adică prin intermediari umani care funcţionează ca mijloace de transmitere a mesajului).

Putem vorbi despre o sursă a comunicării care produce mesajul (Figura 1: Schema fundamentală a comunicării) care poate conţine gânduri, sentimente, idei, sau emoţii. Mesajul nu poate fi transmis în forma pură, ci este trimis prin este tradus în cuvinte însoţite de tot ceea ce înseamnă limbajul non-verbal.

Mesajul este codificat în „limba”emiţătorului şi transmis prin intermediul unui canal (verbal, non-verbal, vizual etc.). În comunicarea umană, rareori folosim un singur canal. În acest moment al comunicării, apar „zgomotele” care pot perturba comunicarea. În categoria perturbaţiilor, putem exemplifica zgomotele fizice (zgomotul străzii, întunericul, ceaţa etc.) Perturbaţiile pot apărea şi în etapele de codificare şi decodificare în funcţie de particularităţile sursei şi destinaţiei. Este vorba de diferenţele semantice ale unor cuvinte şi de experienţa de viaţă a fiecăruia.

Semnalul este recepţionat şi decodificat la destinaţie. Destinatarul recepţionează şi înţelege mesajul transmis mai mult sau mai puţin în concordanţă cu ceea ce a vrut emiţătorul să exprime: adevărul este cel auzit, nu cel rostit. În continuare, rolurile se pot schimba: destinaţia devine sursă şi sursa devine destinaţie.

Un alt element structural al comunicării este feedbackul (un mesaj de răspuns, cu privire la comunicarea făcută). După Abric, feedback-ul are următoarele funcții:

• Funcția de control al înțelegerii, al receptării în bune condiții, a mesajelor;

• Funcția de adaptare a mesajului la caracteristicile subiecților;

• Funcția de reglare socială prin rolurile și funcțiile îndeplinite de actorii sociali;

• Funcția socio – afectivă: crește siguranța internă și satisfacția subiecților.

FUNCȚIILE COMUNICĂRII

Nevoia de comunicare rezultă din faptul că:

→ suntem fiinţe sociale;

→ trăim într-o lume în care milioane şi milioane de alţi oameni vieţuiesc;

→ avem nevoie unii de alţii pentru siguranţa noastră, pentru confortul nostru, pentru prietenie şi dragoste;

→ nevoie unii de alţii pentru a ne maturiza prin dialog;

→ avem nevoie unii de alţii ca să ne îndeplinim scopurile şi obiectivele.

Principalele motive ale implicării în relații de comunicare sunt:

‣ să ne cunoaştem;

‣ să ne împărtăşim emoţiile unii altora;

‣ să schimbăm informaţii;

‣ să convingem pe alţii să înţeleagă punctul nostru de vedere;

‣ să construim relaţii.

În procesul de comunicare urmărim patru scopuri esenţiale:

○ să fim receptaţi (auziţi sau citiţi),

○ să fim înţeleşi,

○ să fim acceptaţi,

○ să provocăm o reacţie - o schimbare de comportament sau de atitudine.

Dacă nu reuşim să fructificăm nici unul dintre obiectivele propuse, putem considera că am ratat procesul de comunicare.

FORMELE COMUNICĂRII

După criteriul mijloacelor fizice şi a analizatorului căreia se adresează stimulul mesajului putem identifica următoarele tipuri de comunicare:

⁃ Comunicare acustică.

⁃ Comunicare tactilă.

⁃ Comunicare chimică.

⁃ Comunicare vizuală.

După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi:

► Comunicare directă, caracterizată prin absenţa oricărei medieri. Emiţătorul şi receptorul se află în acelaşi loc, deci în proximitate fizică. Comunicarea directă presupune prezenţa a doi sau mai mulţi indivizi, în acelaşi spaţiu fizic (proximitate spaţială), indivizi care interacţionează, influenţându- se reciproc. Tipul acesta de comunicare se numeşte şi comunicare interpersonală.

► Comunicare indirectă, prin scriere, care utilizează medierea unor mijloace materiale (instrumente şi suporturi) şi face posibilă transmiterea mesajului în timp şi spaţiu. Comunicarea mediată utilizează întotdeauna un suport tehnic şi vizează fie un destinatar individual (telefonul, scrisoarea) – comunicare interpersonală, fie un destinatar colectiv (afişele electorale, televiziunea, internetul, cărţile, filmele, presa scrisă, radioul) – comunicare de masă. Mass-media tradiţionale – presa scrisă, radioul şi televiziunea – care de obicei realizează comunicarea mediatică – nu reprezintă decât o componentă – e adevărat, esenţială – a comunicării mediate sau indirecte.

► Comunicare multiplă, prin imprimate. Foloseşte posibilităţi tehnice prin care acelaşi mesaj poate fi multiplicat folosind canale şi suporturi diverse şi difuzat unui mare număr de receptori, în timp şi în spaţiu.

► Comunicare colectivă, realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale sonore, vizuale, simboluri, scrieri. Această comunicare se caracterizează prin faptul că emiţătorul şi receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de „un organ de informare” şi că el se poate multiplica.

► Comunicare de masă - are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite, sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme precum cartea, presa scrisă, audiovizualul. Caracteristica principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcţie.

După criteriul relaţiilor emiţător-receptor se disting:

★ Comunicare privată

★ Comunicare publică. La rândul ei, comunicarea publică poate fi:

✦ Comunicare educaţională

✦ Comunicare administrativă/instituţională

✦ Comunicare politică.

✦ Comunicare artistică

✦ Comunicare religioasă

✦ Comunicare ştiinţifică şi tehnică

După numărul participanților la comunicare, se disting cinci niveluri ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică şi de masă.

• Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine, monologul interior. Fiinţa umană se ascultă pe sine, îşi pune întrebări, se îndoieşte sau se îngrijorează, se judecă sau reflectează, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea interpersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic şi îmbracă forma dialogului interior sau a monologului absolut, discurs pe care subiectul îl creează şi uneori chiar îl rosteşte în limbaj extern fără a avea un destinatar diferit de sine însuşi.

• Comunicarea interpersonală este dialogul dintre două persoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să se respecte şi să se înţeleagă reciproc şi vorbesc pe rând încercând să transmită cât mai clar pentru celălalt ideile, nevoile, aspiraţiile, interesele şi dorinţele lor.

• Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 10 persoane. În grup sau echipă, persoana îşi petrece mare parte din viaţa sa socială. Aici se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă probleme şi se iau decizii importante, inevitabil se creează şi se rezolvă conflicte. Acest nivel al comunicării umane va fi abordat mai pe larg în capitolul dedicat comunicării în echipă.

• Comunicarea publică are loc în cazul unei prelegeri, cuvântări, expuneri, sau prezentări susţinute de o singură persoană. Aparent, persoana care susţine prelegerea comunică mai mult, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau dând informaţii cu privire la interesul sau dezinteresul său. Comunicarea publică are reguli diferite de comunicarea de grup sau interpersonală ceea cea determinat în a doua jumătate a secolului XX insistenţa de a caracteriza spaţiul public şi spaţiul privat. Filosoful german J. Haberma s deţine un consacrat prim loc în delimitarea şi surprinderea trăsăturilor şi importanţei dialogului public dovedind convingător valoarea pe care spaţiul public o are în cadrul epocii moderne care face din democraţia electorală forma de organizare a vieţii politice.

• Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite, sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros.

După canalul de comunicare utilizat, putem distinge comunicarea verbală, scrisă, non- verbală și interioară. Comunicarea verbală se poate realiza sub mai multe forme:

• Alocuţiunea: scurtă cuvântare ocazională, cu o încărcătură afectivă mare, având o structură simplă, structurată pe importanţa evenimentului, primele impresii, trezirea unor sentimente, urări, felicitări.

• Toastul: scurt discurs ţinut cu un anumit prilej, foarte succintă cuvântare ocazională susţinută în formă spontană şi cu încărcare afectivă foarte mare, de obicei sub forma unei urări făcute la o masă în cinstea unei persoane sau eveniment, însoţită de ridicarea simbolică a paharului.

• Conferinţa: expunere făcută în public asupra unei teme din domeniul ştiinţei, artei, politicii, educaţiei, cu intenţia de a informa, instrui, omagia. Uneori se suprapune termenul de conferinţă peste termenul de reuniune, consfătuire, convorbire a reprezentanţilor unor state, ai unor organizaţii politice, sociale, administrative, ştiinţifice, cu scopul de a dezbate şi de a hotărî asupra unor probleme curente şi de perspectivă ale activităţii lor. Ea poate fi asimilată şi unui for superior al unei organizaţii, chiar politice, care se întruneşte pentru a dezbate probleme ale activităţii pe care o desfăşoară sau a alege organele de conducere. Pentru transparenţa procesului de comunicare, o importanţă deosebită are însă conferinţa de presă, care este o întâlnire în cadrul căreia o personalitate a vieţii politice, sociale, culturale, ştiinţifice, face o expunere sau declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentanţilor presei.

• Dezbaterea, care este o analiză amănunţită bazată pe discutarea, deliberarea, uneori în contradictoriu, a unor problematici de ordin general, în scopul găsirii unor căi de rezolvare a acesteia.

• Disertaţia este în fond o expunere în care se tratează o problemă în mod ştiinţific şi amănunţit, îmbrăcând, de regulă, forma unei lucrări scrise, susţinute în mod public de autor, pentru dobândirea unui grad sau titlu ştiinţific.

• Discursul, care susţine o temă, o idee şi presupune o abordare multidisciplinară, având o structură complexă, axată pe introducere, cuprinsul care tratează tema, incheiere sau concluzii. Este o expunere făcută în faţa unei adunări, o cuvântare bazată pe tratarea în scris a unui subiect pe o temă dată.

BARIERE ÎN COMUNICARE

Conţinutul comunicării, în decodificare, trece printr-un sistem de valori al receptorului, care se numeşte filtru; aceste valori sunt fie personale, fie aparţin comunităţii din care fac parte şi emiţătorul, dar şi receptorul. Termenul este psihologic şi denumeşte mai multe categorii de elemente ce se interpun în procesele de comunicare.

Filtre fiziologice

• oboseala

• ora întâlnirii nepotrivită, durata întrevederii

• intensitatea lucrului

• neplăceri survenite din lipsa de confort: căldură sau frig, lipsa luminii sau aerisirii, zgomot

• capacitatea auditivă scăzută a interlocutorului

• jena olfactivă (parfumuri, mirosuri puternice)

• dificultatea de a vedea, a citi, a înţelege mesajul (scris neclar sau ilizibil).

Filtre psihologice

• demotivarea interlocutorului

• dezinteresul pentru ofertant (provenit din diferenţe de ordin ierarhic, social, intelectual)

• indispoziţie fizică: tensiuni sociale, politice, probleme familiale, sănătate

• apartenenţa la medii sociale diferite: îmbrăcăminte, gesturi, expresii

• emoţii: filtre puternice ce trebuie rapid îndepărtate

• limbajul utilizat (jargonul profesional)

• prejudecăţile

• experienţa pozitivă sau negativă în afaceri

• memoria

Leonard Saules consideră că în procesul de comunicare pot interveni:

Bariere de limbaj:

✱ aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

✱ cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;

✱ starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce aude;

✱ ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;

✱ dificultăţi de exprimare;

✱ utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Bariere de mediu:

✱ climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată etc.);

✱ folosirea de suporturi informaţionale neadecvate;

Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate constitui o barieră datorită:

✱ imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor;

✱ caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea;

✱sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

Bariere de concepţie:

✱ existenţa presupunerilor;

✱ exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;

✱ concluzii pripite asupra mesajului;

✱ lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;

✱ rutina în procesul de comunicare.

Sidney Shore identifică trei tipuri de blocaje ce constituie reale probleme în realizarea procesului de comunicare.

Blocaje de ordin emoţional:

• teama de a nu comite greşeli, de a nu părea extravagant;

• teama de a fi un „pionier”, de a fi în minoritate;

• neîncrederea faţă de superiori, colegi, colaboratori;

• dificultatea de a schimba modelul de gândire;

• dependenţa excesivă de opiniile altora;

• lipsa capacităţii de a depune un efort susţinut în rezolvarea unei probleme: de la identificarea ei până la soluţionare.

Blocaje de ordin cultural:

➛ dorinţa de a se conforma modelelor sociale, dorinţa de apartenenţă;

➛ „conformism” la ideile vechi, dar şi la cele noi;

➛ slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile.

Blocaje de ordin perceptiv:

➛ incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;

➛ incapacitatea de a distinge între cauză şi efect;

➛ dificultatea de a determina o problemă sau declinarea capacităţii, refuzul de a sesiza, de a releva;

➛ incapacitatea de a defini lucrurile;

➛ îngustarea excesivă a punctului de vedere.

➛ zgomotul (semantic, mecanic şi de mediu) este considerat, de asemenea, o barieră în transmiterea mesajului.

Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale perturbaţii ale comunicării, barierele nu sunt de neevitat. Pentru înlăturarea lor, se vor lua în considerare mai multe aspecte:

❖ Se atacă problema, şi nu persoana

Trebuie evitată tendinţa de a judeca. Convingerea unor persoane că cei din jurul lor îşi vor îmbunătăţii comportamentul doar dacă sunt criticaţi, constituie o barieră în calea unei comunicări eficiente. În loc de: „Tu eşti vinovat pentru această situaţie...”, se spune: „Să vedem cum putem rezolva problema...”.

❖ Se vorbeşte la concret, şi nu la general

Nu se permite folosirea etichetelor în caracterizarea unei persoane care a greşit sau a avut un comportament neadecvat. Urmează să precizăm locul, timpul şi condiţiile în care a greşit.

❖ Ascultarea suportivă înseamnă recepţionarea mesajelor prin modul de ascultare şi prin reacţiile de feedback. Felul în care ascultăm trebuie să-i sugereze interlocutorului că suntem interesaţi de persoana sa, că îi respectăm sentimentele, emoţiile, gândurile şi, chiar dacă nu împărtăşim punctul său de vedere, avem convingerea că acesta este important şi valid pentru el.

❖ Există şi alte modalităţi de a surmonta barierele de comunicare, de a evita declanşarea şi menţinerea situaţiei conflictuale:

➝ planificarea comunicării;

➝ determinarea scopului fiecărei comunicări;

➝ alegerea momentului potrivit pentru comunicare;

➝ clasificarea ideilor înaintea comunicării;

➝ folosirea unui limbaj adecvat.

OBIECTIVELE ACTIVITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

1. Înțelegere profundă a proceselor și teoriilor comunicării, precum și a impactului comunicării asupra indivizilor și societății.
2. Consolidarea succesului personal și profesional prin înțelegerea caracteristicilor și componentelor comunicării.
3. Reconsiderarea importanței comunicării în societate printr-o abordare integrată, interdisciplinară.
4. Creșterea capacității de a participa mai conștient și mai eficient în diferite contexte de comunicare.
5. Dezvoltarea abilităților de comunicare strategică, influențare și gestionare a conflictelor.
6. Dezvoltarea abilităților de identificare a știrilor false și a manipulării.

COMPETEȚE-CHEIE VIZATE DE ACTIVITĂȚILE DE ÎNVĂȚARE PROPUSE