CUPRINS
COMUNICAREA CA DEMERS LOGIC
Teoria argumentării ne permite să construim corect argumente şi contra-argumente, să depistăm erorile în argumentare, devine astfel un instrument necesar vieţii cotidiene, întrucât fundamentează demersurile de comunicare la care participăm, atât în ipostaza receptării, cât și a transmiterii de mesaje.
Prin comunicare – spune Dominique Wolton – trebuie să înţelegem mai mult decât ideea simplă de transmitere; trebuie să înţelegem ideea de gestionare a unor logici contradictorii. Într-un univers deschis, unde fiecare are propria legitimitate de a se exprima, comunicarea constă mai puţin în „a face să treacă mesajele” şi mai mult în a asigura un minimum de coeziune între viziuni despre lume în mod necesar heterogene. A comunica înseamnă a organiza coabitarea unor logici mai mult sau mai puţin concurente şi conflictuale.
Studiul argumentării ţine – aşa cum am spus – de logica limbajului, acea sumă de determinări interne discursului care fac ca enunţurile dintr-o limbă să-şi aibă sensul în însăşi enunţarea lor. Nu interesează veracitatea faptelor din discurs, ci doar veridicitatea lor. De fapt, argumentarea discursivă are în atenţie faptele din discurs şi nu cele din realitatea despre care ar fi vorba în discurs. Interesează ceea ce locutorul dă ca atare prin enunţarea discursului, iar aceste fapte din discurs vizează eficacitatea enunţării, nu cunoaşterea adevărului, valoarea argumentării depăşind-o pe cea informativă. Nota bene: nu trebuie confundată argumentarea discursivă cu persuasiunea. Prima este o ipoteză internă (anumite segmente lingvistice - conectori şi operatori lingvistici - trebuie descrise prin efectul lor argumentativ), în vreme ce persuasiunea ţine de observaţie, de experienţă (deci, ipoteze externe discursului).
În construcţiile pe care le propune cu privire la argumentarea discursivă, Oswald Ducrot pleacă de la distincţia dintre enunţ şi frază. Fraza este o entitate lingvistică abstractă, pur teoretică, o mulţime de cuvinte combinate după regulile sintaxei (mulţime luată în afară de orice situaţie de discurs. Pe de altă parte, enunţul – un enunţ anumit al unei fraze - este ceea ce produce un locutor, ceea ce aude un auditor. Comunicăm prin enunţuri şi nu prin fraze, iar comunicarea lingvistică este marcată de subiectivitate şi intenţionalitate, or aceste observaţii duc la postulatul fundamental al teoriei argumentării discursive: activitatea de argumentare este coextensivă cu activitatea de vorbire; a argumenta înseamnă a vorbi şi nu poţi vorbi fără să argumentezi.
Normele gramaticale şi normele logicii formale sunt solidare şi simetrice. în consecinţă, între comunicaţional şi cognitiv se instituie un raport de unitate.
Teoria argumentării din limbaj se bazează pe ideea că cuvintele, atunci când „pretind” a reprezenta sau a caracteriza lucrurile, au, de fapt, o valoare fundamental argumentativă. Ele sînt entităţi de limbă – deci realităţi abstracte – dar şi realităţi concrete de discurs. Pornind de aici, vom spune că vorbirea are valoare argumentativă atunci când caracterizează obiectul prin aceea că indică posibilitatea (sau imposibilitatea) altor cuvinte de a o face referitor la respectivul obiect. Apropiindu se de teoria actelor de limbaj a lui Austin, Ducrot susţine că orice enunţ are o funcţie interactivă fundamentală. Altfel spus, orice enunţ este realizarea unui act de limbaj şi nu este reprezentativ decât într-o manieră derivată (reprezentarea lumii se derivă din actul de limbaj).
Suntem în prezenţa unei pragmatici integrate (ori semantică intenţională) care defineşte sensul unui enunţ prin referire la intenţiile afişate lingvistic, în mod deschis, de către locutor. Pe baza celor de mai sus, se poate înţelege prin forţa argumentativă a unui enunţ orientarea acestuia, acea orientare care trădează intenţia locutorului şi pe care o mai cunoaştem sub numele de sens. Conform teoriei dezvoltate de autorul de care ne ocupăm, am putea avea trei definiţii posibile pentru ceea ce ar fi concluzia vizată de un argument: ca expresie a conţinutului semantic al frazei, concluzia ar putea fi o continuare posibilă a frazei P; concluzia poate fi ceea ce vizează intenţionat P; ea poate fi însă, pur şi simplu, o concluzie sprijinită de P.
Pentru specialistul în retorică contemporană ieșean Constantin Sălăvăstru logica este "un alt nume pentru semiotică". El propune asumarea retoricii ca fiind teoria discursivităţii performative, unde conceptul de bază este cel de performanţă discursivă. „Departe de a sta sub semnul gratuităţii, actele umane – ne spune autorul de care ne ocupăm – sunt dominate de intenţionalitate”3 şi de aceea e nevoie de conceptul de performanţă discursivă pentru a da seamă de ceea ce se întâmplă pe drumul care duce de la intenţionalitate la act.
FORMELE LOGICE ALE COMUNICĂRII
Persuasiunea este o forma de influențare. Este o modalitate de argumentare prin intermediul căreia o persoană încearcă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un proces de ghidare a oamenilor pentru a adopta atitudini sau acțiuni (raționale sau mai puțin raționale), bazată pe discuții și "atractivitatea prezentării" în locul folosirii mijloacelor de forță.
STRUCTURA LOGICĂ A COMUNICĂRII
Teoria în comunicare are la bază retorica în timp ce practica în sine de a comunica este oratoria, modalitatea de a alcătui şi a expune un mesaj, de a ţine un discurs într-o anumită ordine, numită arta dispoziţiei, care stabileşte de fapt părţile consacrate ale discursului:
◉ exordiul: replica de deschidere, care are ca scop principal captarea atenţiei, provocarea interesului, realizarea unei legături între orator şi auditoriu;
◉ propunerea: cuprinde tema propusă, obiectul discuţiei, prezentarea succintă a subiectului discursului;
◉ diviziunea: este structura discursului, cu referiri clare la părţi, capitole, secţiuni, paragrafe şi ordinea în care acestea vor fi expuse;
◉ naraţiunea: este cea mai lungă parte a unui discurs; creează o lume în mintea auditoriului, expune fapte, întâmplări, acţiuni care s-au derulat, respectând o anumită ordine în povestirea acestora şi creând legături între diverse personaje;
◉ confirmarea: se referă la totalitatea probelor, mărturiilor, demonstraţiilor prin care se confirmă faptele prezentate în discurs sau se susţin părerile expuse, având o legătură logică cu acestea;
◉ respingerea tezei adverse: se bazează atuuri care pot respinge obiecţii posibile sau argumente contrare;
◉ digresiunea: seamănă cu o scurtă pauză, care are rolul de a destinde auditoriul, de a relaxa atmosfera sau de a evidenţia un aspect concludent al expunerii;
◉ încheierea: este finalul expunerii, cu rolul de a puncta concluziile principale şi de a crea o anumită legătură, benefică în viitor, cu auditoriul.
LOGICĂ ȘI STEREOTIPIE
Demersurile logice, presupun, adesea, organizarea, structurarea informației în forme simple, care să facă mesajele mai accesibile, să faciliteze o formă de înțelegere și să eficientizeze comunicarea. Aranjarea pe categorii a informaţiilor este foarte folositoare, fiind o modalitate de a pune ordine în realitatea haotică din jurul nostru, tocmai pentru a o putea înţelege. Dar aranjarea pe categorii este, în acelaşi timp, periculoasă, deoarece aceste categorii creează anumite presupuneri sau predicţii: „Bărbaţii cu pielea închisă la culoare sunt violenţi”, „Oamenii în vârstă sunt mai puţin dispuşi la schimbare”. Acestea sunt stereotipuri.
Stereotipul este ca o matrice care multiplică de mai multe ori o imagine după un singur şablon. A crea stereotipuri este o funcţie naturală a creierului nostru, prin care simplificăm realitatea complexă, pentru ca mintea şi corpul nostru să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari. Stereotipia, în relaţiile sociale, are o funcţie utilă: prin clasificarea indivizilor le putem anticipa comportamentul şi planifica reacţiile. Dar a crea stereotipuri poate fi periculos. Stereotipurile culturale conduc la prejudecăţi, la opinii negative despre ceilalţi. Stereotipurile şi prejudecăţile sunt obstacole majore în comunicare şi, mai mult decât atât, sunt cauzele unor acţiuni şi emoţii negative. Deseori oamenii au stereotipuri legate de: vârsta, sex, rasă, religie, vocaţie, naţionalitate, locuri, lucruri etc. Stereotipurile au patru caracteristici principale:
➜ Sunt mult mai simple decât realitatea;
➜ Se obţin mai degrabă de la „mediatori culturali”, decât prin proprie experienţă;
➜ Sunt false prin însăşi natura lor;
➜ Atunci când sunt dobândite în copilărie, sunt foarte greu de schimbat, se fixează în mintea noastră, marchează modul personal de a percepe realitatea și influențează foarte puternic comportamentele noastre.
SOFISMELE
(FALLACIES)
Sofismele sunt elementele care apar cel mai frecvent în discursul performativ şi sunt elementele care au cel mai bun efect, adică fac ca discursul să fie eficient. Discursul public – cu subcomponenta lui, discursul de relaţii publice – este una dintre formele de discurs în care performativitatea este o necesitate de prim ordin. Sofismele ajută la atingerea performativităţii discursive.
Sofismele tezei imprecise: cuprind tipurile de erori generate de polisemantismul şi ambiguitatea termenilor şi expresiilor (sofisme de limbaj, cf. Aristotel).
Omonimia – când în judecăţi sau raţionamente intervin termeni cu sens
multiplu, deci imprecis.
Ex. Marea este mare
Sensuri posibile:
‣ se afirmă ceva despre dimensiunile unei întinderi de apă;
‣ tautologie despre identitatea mării (marea este mare şi nu ocean);
‣ tautologie despre identitatea adjectivului mare (mare este mare şi nu mic).
Ex. de sofism pe baza termenului mare:
‣ Orice (este) mare este sărată: Palatul Parlamentului este mare / Palatul Parlamentului este sărat.
‣ Alte exemple: Europa (cu sensul de continent sau cu sensul de Uniunea Europeană)
Amfibolia – când echivocul priveşte o întreagă propoziţie sau
frază, ori contragerea unei propoziţii într-o prepoziţie.
Ex. pt. primul caz: The candidate warned against a lot of errors in
his speech. (nu se înţelege dacă e vorba despre propriul speech sau de
al altcuiva)
Ex. pt. al doilea caz: Arbitrul Heinz Krug a anulat un gol perfect
valabil pentru Arsenal Londra. (se cere, desigur, ca golul să fie
valabil nu doar pentru echipa care l-a marcat) Atenţie! Louis Liard
susţine că amfiboliile sînt frecvente în formele obişnuite ale
limbajului, motiv pentru care este necesar să definim clar termenii şi
expresiile pe care le folosim, pentru a da posibilitatea de a avea
raţionamente corecte. De fapt, spune Leonard Gavriliu, a defini
presupune a raţiona. Irving M. Copi (în Informal Logic) le adună pe
aceste prime două sub denumirea de „sofisme ale ambiguităţii”
(fallacies of ambiguity) şi le deosebeşte după tipul de confuzie pe
care se bazează fiecare dintre ele.
Exemple:
-
Puterea are tendinţa de a corupe.
Cunoaşterea este putere.
Cunoaşterea tinde să corupă
(putere1=a avea capacitatea de a controla/a conduce oameni; putere2=capacitatea de a controla lucruri) -
Bancherii sunt oameni foarte responsabili pentru că de câte ori se
întâmplă ceva rău în economie bancherii sunt făcuţi responsabili.
Alt tip de confuzie se creează pe baza termenilor relativi, cum ar fi mare, mic etc.
Ex.: Un elefant este un animal, drept care un elefant mic este un animal mic. (De fapt, un elefant mic este un animal mare). -
La fel se întâmplă când un termen relativ este folosit fără a se
preciza că se schimbă raportul sub care este luat. Mai ales pentru
termenii generali, cum ar fi bun, ca în: „X este un om bun, deci ar
fi un preşedinte bun”. Sau când avem diferenţa dintre a exprima la
modul colectiv sau la modul distributiv, ca în:
Insectele îi depăşesc pe oameni ca număr.
Acest ţânţar este o insectă.
Acest ţânţar îi depăşeşte pe oameni ca număr.
< class="lista">Tot aici include Copi sofismul care constă în a transfera proprietăţi de la parte la întreg sau invers. Ca în exemplul: X este o companie foarte puternică şi influentă, aşa că Dl. Cutare, angajat al acestei companii (ca portar, sa spunem) este foarte puternic şi influent.
În discursul de relaţii publice şi mai ales în cel publicitar, utilizarea sofismelor este chiar recomandată, cu respectarea normelor moralei. Astfel, un slogan publicitar precum “ce e bun e bun la toate” are şansa să promoveze cu succes produsul pentru care a fost creat, normele morale fiind respectate, pentru că nimeni nu va merge atât de departe cu gândul încât să creadă că un detergent, de exemplu, ar putea fi bun şi la ... bătut cuie. Rămâne doar mica exagerare, acceptată.
Compoziţia (sofismul compunerii) – eroare generată de asocierile arbitrare de termeni, de unde rezultă „confuzia dintre o relaţie de principiu şi o relaţie în anumite circumstanţe” (Andrei Marga, cf. L. Gavriliu).
Ex. Cel care nu scrie scrie. (cel care nu scrie în acest moment, are capacitatea de a scrie)
Diviziunea – este inversul compunerii = disocierea arbitrară a unor termeni.
Ex. Un om bun poate fi un pantofar rău. Aşadar, un pantofar va fi un pantofar rău. (cf, Aristotel)
Accentuarea – se întemeiază pe diferenţierea dintre doi termeni doar prin accent.
Ex. Pluralul de la copil şi de la copie este tot copii, dar cu accent diferit.
Forma limbajului – constă, cf. Aristotel, în a exprima prin aceeaşi formă (ex. masculinul ca feminin, calitatea ca o cantitate etc.) lucruri deosebite. (fallacia figurae dictionis).
Ex. A scris oare cineva ceea ce stă scris? sau Am băut o cupă.
Sofismele din afara limbajului - al ignorării tezei de demonstrat (ignoratio elenchi) – despre care se spune că ar îngloba toate tipurile de sofisme, întrucât funcţionarea sofismelor presupune ignorarea adevăratei teme puse în discuţie.
Al autorităţii (ad verecundiam)
Ex. citarea Bibliei, a unei personalităţi a domeniului; pt. semidocţi, autoritatea supremă este presa scrisă sau audiovizuală, cf. formule ca „scrie la gazetă” sau „s-a spus la televizor”.
Sofismul amorului propriu – opus sofismului respectului datorat autorităţii. Iată şi cum se exprimă Kant cu privire la aceste sofisme: „ele sunt opuse prejudecăţii faţă de autoritate, căci ele se manifestă într-o anumită predilecţie pentru ceea ce este un produs al propriului intelect”.
Ex. Cioran, despre Camus: „Să-mi dea lecţii, înţelegi, el, cu instrucţia lui de institutor! Citise câţiva scriitori, n-avea urmă de cultură filosofică şi mă lua pe mine cu Acum..., ca şi cum ar fi vorbit unui elev” (e vorba despre invitaţia pe care i-o făcuse Camus să intre de-acum în lumea filosofilor şi eseiştilor, considerând că Cioran a atins nivelul necesar).
Al invocării autorităţii mulţimii (argumentum multitudinis) – sofism static, care ia drept temei gradul de răspândire în vulg a unei păreri sau formulări.
Ex. formulări de tipul „este aşa pentru că toată lumea spune aşa”. În sprijinul acestui tip de demers sofistic sunt, de regulă, aduse proverbele, zicătorile, eresurile populare.
Al apelului la sentimentul popular (ad populum) – influenţarea judecăţii unor mase în sprijinul unor acţiuni obşteşti, de regulă. de cele mai multe ori, se utilizează pentru atragerea electoratului.
De ex., pt. a convinge publicul să voteze un anumit candidat, un
orator va vorbi despre experienţa acelui candidat, despre vederile
sale pe anumite probleme de interes pentru public.
Se recurge la
o recuzită oratorică practic inepuizabilă, cu accent pe efectul
emoţional adaptat la împrejurări.
Al invocării ignoranţei (argumentum ad ignorantiam) – constă în a argumenta o teză prin însuşi faptul că nu se cunoaşte o teză contrară.
Ex. Să susţii că nu există extratereştri pt. că nimeni nu are dovada că vreo planetă este locuită de fiinţe inteligente; sau, invers, să susţii că există extratereştri pt. că nimeni nu deţine vreo confirmare incontestabilă a tezei contrare.
Atenţie! Marca distinctivă a acestui sofism este că se situează pe platforma categoricului, sfidând inferenţele de ordin ipotetico-deductiv.
Al invocării calităţilor sau defectelor extralogice ale preopinentului (ad hominem) – constă în a se ocupa de particularităţi anatomice sau morale ale celui care a lansat teza spre dezbatere. Un astfel de argument are drept nucleu un set de propoziţii inconsistente una în raport cu alta (una enunţă o teză, iar cealaltă enunţă o circumstanţă a preopinentului).
Sofismul invocării milei (ad misericordiam) – se foloseşte pentru a distrage atenţia de la teza în dezbatere, invocându-se consecinţele umanitare ale acceptării/neacceptării acesteia. Se întâlneşte cel mai adesea în justiţie, dar este din ce în ce mai prezent în eludarea adevărului în domenii precum cel al competenţei profesionale sau al eficienţei economice. Cf. L. Gavriliu, pe acelaşi calapod eristic pot fi construite sofisme ale invocării nejustificate a mândriei sau urii.
Sofismul invocării recurgerii la forţă (ad baculum) – nu se reduce la ameninţări, ci constă în insinuări care mizează pe reacţia iraţională de apărare a individului sau a colectivităţii.
Ex. (cf. Harry Hopkins, vorbind despre Yalta): Churchill le-a spus celorlalţi doi că Papa a sugerat că ar fi dorit un anumit curs al acţiunii şi că Stalin, în dezacord cu vederile Papei ar fi replicat cu întrebarea „Şi de câte divizii gata de luptă dispune Papa?”.
Al invocării consecinţelor logice (ad consequentiam) – constă în referirea retorică la consecinţele posibile ale admiterii unei teze, în scopul de a impune valoarea ei de adevăr.
Ex. (cf. Andrei Marga): Creşterea exigenţei în pregătirea de specialitate nu este necesară deoarece ar face să scadă efectul notelor mari. Astfel de exemple se găsesc din abundenţă în presa de după 1989, cu privire la aplicarea vreunui program de reformă.
Sofismul paradei de erudiţie (ad eruditiam) – alimentat de discursul orgolios al unor metafizicieni şi de o critică literară exhibiţionistă, unde abundă referirile la o bibliografie impresionantă, numai cu nume de referinţă, care însă nu prea mai lasă loc argumentării efective.
Sofismul citării trunchiate – aduce riscurile desprinderii neglijente din context a unor aserţiuni. Din păcate, mult folosit de unii jurnalişti din România acestor vremi.
Sofismul falsei memorii – constă în utilizarea unor segmente aşa-zis „actualizate” din memorie, unde şederea lor îndelungată le-a deformat. Lansate drept argumente sau temeiuri pentru argumentare, fără un control prealabil, aceste engrame pot avea efecte dezastruoase pentru adevăr, dar pot salva o argumentare, în condiţiile în care auditorul nu cunoaşte chestiunea adusă în discuţie.
Sofismul întrebării complexe – apare când este pusă o întrebare al cărei răspuns ar presupune existenţa răspunsului la o întrebare precedentă.
Ex. după Michael T. Carlsen-Jones: într-un caz de afacere cu droguri,
procurorul îl întreabă pe inculpat „Te mai vezi cu acel grup de
degeneraţi care îşi fac de cap la spelunca X?”
Aparent, e o singură întrebare, la care ar trebui să se dea un răspuns
de tipul „da” sau „nu”. De fapt, sunt trei chestiuni:
• că un grup de degeneraţi îşi face de cap la spelunca X;
• că inculpatul obişnuia să se întâlnească cu acei indivizi
• că inculpatul încă mai face cârdăşie cu acei indivizi. Logicianul poate să vadă că aici este o capcană.
Sofismul aserţiunii repetate – dacă repeţi suficient de des o aserţiune, o poţi face admisă ca adevărată.
Ex.: repetarea mesajelor publicitare, tehnica lui Hitler de a repeta în toate discursurile lui temele pe care voia să le facă acceptate de public.
Sofismul „totul sau nimic” – sofismul celor care nu văd decât extremele. În opoziţie se află logica raţionamentului nuanţat (cf. Moisil). Mai este cunoscut şi sub denumirea de „falsă dilemă”, pentru că pare să nu ofere altă alternativă, mai nuanţată.
Ex. – „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Sau „e albă sau neagră”.
Sofismul numit Error fundamentalis – apare când se urmăreşte doar corectitudinea formei, or s-a văzut că într-o formă corectă se pot pune şi aserţiuni false.
Sofismul numit Petitio principii (circulum in demonstrando) – constă în a lua drept premisă majoră o judecată al cărei adevăr se bazează abia pe adevărul concluziei ce urmează a fi trasă.
Exemple:
◆ Lucrurile grele tind spre centrul universului.
◆ Lucrurile grele, precum se arată în experienţă, tind spre centru pământului.
Prin urmare, pămîntul este centrul universului
◆ Sau: Se poate argumenta că Shakespeare este un autor mai mare decât Krantz, deoarece oamenii cu gust în domeniul literaturii îl preferă pe Shakespeare. Dacă se pune însă întrebarea despre cum poţi stabili care sunt oamenii cu gust ţi s-ar putea răspunde că astfel de oameni pot fi identificaţi după preferinţa lor pentru Shakespeare în loc de Krantz.
◆ Sau: Când vrei să-l converteşti pe un necredincios la credinţă spunându-i că Dumnezeu există pentru că aşa scrie în Biblie, în condiţiile în care, pentru a crede ce scrie în Biblie trebuie să crezi că aceasta a fost inspirată de Dumnezeu.
Sofismul numit Petitio contrari – apare când se operează cu argumente contradictorii, incompatibile. Avem de-a face cu propoziţii inconsistente una faţă de alta, în acelaşi discurs.
Sofismul accidentului (fallacia accidentis) – funcţionează prin implicarea unei circumstanţe accidentale care modifică până la absurd sensul concluziei, ignorându-se distincţia dintre esenţial şi neesenţial (accidental).
Exemple:
Mănânc astăzi ceea ce am cumpărat ieri.
Ieri am cumpărat carne crudă.
> Astăzi mănânc carne crudă
Sofismul numit Post hoc ergo proter hoc – iluzia dată de succesiunea unor evenimente sau de coincidenţa temporală a două evenimente şi care ne face să credem că primul este cauza celui de-al doilea sau unul dintre ele este cauza celuilalt. Este o concluzie grăbită, bazată pe probe insuficiente.
Ex. – superstiţiile.
Sofismul numit non sequitur – este un argument în care concluzia nu derivă din premise.
Exemple:
Comentând o carte în care este apărată pederastia şi se face apologia libertăţilor exagerate, ducând la imoralitate flagrantă, George F. Mill numeşte non sequitur susţinerea autorilor care vorbesc despre faptul că ar fi venit vremea unui progres natural al omenirii, despre eliminarea tabu urilor şi inhibiţiilor, întru auto-împlinire.
Nimeni nu acceptă sfaturi, dar toată lumea acceptă bani, deci banii sunt mai buni decât sfaturile.