CUPRINS
TEORII ALE COMUNICĂRII
În secolul al XVII-lea, John Locke afirma că limba este “un important instrument şi liant al societăţii”, iar Immanuel Kant, un secol mai târziu, afirma că fiinţele umane nu reacţionează faţă de lumea obiectivă, ci faţă de lumea pe care o construiesc în minţile lor. Ideea aceasta a lui Kant, dezvoltată de teoreticianul pragmatismului, Pierce, în secolul al XIX-lea, a fost, în timp, extrem de fertilă în câmpul gândirii mondiale, pragmatiştii începutului de secol XX ajungând, graţie ei, să explice că semnificaţia obiectelor sau întâmplărilor nu constă în natura lor obiectivă, ci în comportamentul oamenilor faţă de acestea.
Istoria teoriilor comunicării începe la sfârşitul secolului al XIX. Pe parcursul secolului al XX ea cunoaşte mai multe etape distincte, legate de dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă.
Claude Levi-Strauss şi lingvistica structurală postulează faptul că limbajul este cel mai adecvat model al comunicării şi că viaţa socială chiar, pe multe paliere de coagulare, repetă modelul comunicaţional al limbajului. Aşa au apărut modelele lingvistice şi semiotice în comunicare, analizând semnele lingvistice, imaginile, gesturile, simbolurile şi semnificaţiile. Aici s-a impus trilogia lui Morris, care propune pentru studiul comunicării umane trei discipline distincte :
• Sintaxa
• Semantica
• Pragmatica
Sintaxa e interesată de problemele transmiterii informaţiei, de succesiunea semnalelor (auditive, grafice etc.), succesiune impusă de emiţător, de canalele de transmisie, de codajele necesare, de zgomot, de redundanţe etc. Sintaxa studiază relaţiile dintre semnele care compun mesajul, dar nu e interesată de semnificaţia simbolurilor ce configurează acest mesaj.
Semantica studiază sensul mesajelor, semnificaţiile acordate semnalelor prin diverse convenţii, raporturile dintre semne şi ceea ce reprezintă semnele (obiectele pe care le semnifică). Deoarece semnificaţiile nu pot fi perfect identice pentru toţi cei care sunt angrenaţi în procesul de comunicare, distingem între semantica intenţională (mesajul pe care emiţătorul doreşte să-l transmită) şi semantica realizată (mesajul pe care îl “înţelege”, în final, receptorul).
Pragmatica tratează relaţiile dintre semne şi cei care le folosesc. Pragmatica referă asupra contextului comunicării, a condiţiilor şi posibilităţilor intercomunicării, vizează, deci, interacţiunea dintre emiţător şi receptor.
Acelaşi George Steiner a remarcat că “dacă e disciplină, disciplina semiologiei se adresează oricărui mediu şi sistem de semne imaginabile” şi că limba este abia doar unul dintre multele mecanisme de comunicare. Semiologia, definită de Saussure, este ştiinţa care studiază semnele înlăuntrul vieţii sociale. La un prim nivel, semantica se distinge de semiologie prin faptul că este interesată de schimbările de sens.
Semiotica, adesea utilizată ca sinonim al semiologiei, poate fi asimilată unei metaştiinţe care comportă trei nivele de studiu: sintactic, semantic şi pragmatic, adică exact dimensiunile semiozei (semiosis). Fiecare este o ştiinţă cu limbaje proprii şi concepte proprii. De exemplu, semnul constituie conceptul semiotic general, a implica este un termen specific sintactic, a desemna aparţine în mod predilect semanticii, a exprima este un concept al pragmaticii.
Întemeietorul Școlii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează comunicarea în spaţiul de interferenţă dintre societate şi comunitate, considerând comunicarea un mod de a exista al comunităţii: "Nu numai că societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea exista în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - acelaşi spirit”cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe".
Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii şcolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării:
Axioma 1 = Comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm, orice comportament uman având valoare de mesaj).
Axioma 2 = Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional (orice comunicare se analizează în conţinut şi relaţie deoarece nu se limitează la transmiterea informaţiei, ci induce şi un comportament adecvat).
Axioma 3 = Comunicarea este un proces continuu (partenerii interacţionează în permanenţă fiind, prin alternantă, stimul şi răspuns).
Axioma 4 = Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică (verbală sau nonverbală).
Axioma 5 = Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă se întemeiază pe egalitate sau diferenţă.
Axioma 6 = Comunicarea este ireversibilă (produce un efect asupra receptorului).
Axioma 7 = Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare (mesajul căpătă sens numai în funcţie de experienţă de viaţă şi lingvistică a fiecăruia dintre noi).
Filosoful german J Habermas deţine un consacrat prim loc în delimitarea şi surprinderea trăsăturilor şi importanţei dialogului public dovedind convingător valoarea pe care spaţiul public o are în cadrul epocii moderne care face din democraţia electorală forma de organizare a vieţii politice.
COMUNICAREA ȘI PROBLEMA ALTERITĂȚII
Definiţii ale comunicării precum: "o experienţă antropologică fundamentală, care constă în a schimba/a împărtăşi ceva cu celălalt" (Dominique Wolton); "un aspect discret al activităţii umane care are loc atunci când o inteligenţă acţionează asupra mediului astfel încât o altă inteligenţă să fie influenţată [...] (I. A. Richards) sau, pur şi simplu, "punerea altcuiva sub influenţă simbolică" (Oswald Ducrot) pun în evidenţă înţelegerea comunicării ca fiind ceva ce nu se poate realiza decât în condiţiile existenţei alterităţii.
Comunicarea este întotdeauna legată de un model cultural, care se concretizează într-o reprezentare a celuilalt. Ceea ce caracterizează experienţa personală, precum şi pe cea a întregii societăţi, este modul de a-şi defini regulile de comunicare. De aici, rezultă scopul educaţiei: să-l înveţi pe fiecare individ regulile necesare pentru a intra în contact cu celălalt, cu alteritatea.
ABILITĂȚI DE COMUNICARE INTEGRATE ÎN VIAȚĂ
Drumul de la izolare la comunicare este unul greu de parcurs pentru fiecare dintre noi şi depinde de foarte mulţi factori exteriori dar şi de capacitatea fiecăruia de a-şi recunoaşte, accepta şi satisface nevoia de comunicare. În cele ce urmează sunt listate roluri / atitudini tipice pe care și le asumă oamenii în comunicare:
- sunt persoane care-şi neagă sau îşi ignoră nevoile de comunicare, renunţând în mod voit sau doar inconştient la acestea, izolându-se, ferindu-se de ceilalţi, negând că au nevoie de cei din jur. Renunţând la ceilalţi renunţă de fapt la ei înşişi, se închid în interior, evitând să vorbească, să se destăinuie, uneori chiar să–i salute pe cei care le-ar putea fi apropiaţi şi le-ar putea înţelege problemele (defensivii);
- alţi oameni înţeleg mai uşor că au nevoie de ceilalţi dar rămân pasivi, nu fac eforturi să-şi găsească partenerii, aşteaptă să se rezolve totul de la sine, la voia întâmplării şi a hazardului. Nu au iniţiativă, nu aleg ei ci aşteaptă să fie aleşi de alţii, să li se ofere ceva, să li se creeze ocazii, întâlniri şi evenimente. Uneori se întâmplă, alteori nu şi atunci devin trişti, nefericiţi şi apatici, chiar depresivi şi neîncrezători (apaticii);
- există, din păcate, şi o categorie de oameni care ignoră regulile elementare de comportament în societate, devenind obraznici, agresivi, insistenţi şi chiar violenţi atunci când îşi cer drepturile şi-şi exprimă opiniile, uitând principiul elementar al comunicării: libertatea ta de exprimare nu trebuie să îngrădească libertatea de exprimare a celorlalţi. Aceştia apelează de multe ori chiar la ameninţări, violenţă, dominaţie prin şiretenie sau rea-voinţă; sunt în stare să lovească, să mintă, să fure, să ia oricum şi în orice condiţii ceea ce vor sau ceea ce cred că li se cuvine de la alţii. Ei sunt cei care ajung să se situeze în afara legii, a comunităţii; sunt marginalizaţi, izolaţi, personalitatea lor se degradează g să fie ex-comunicaţi (obraznicii);
- o altă categorie de oameni o formează cei care îşi conştientizează nevoile şi fac eforturi susţinute pentru a-i determina pe cei din jur să li le rezolve: cer cu bună ştiinţă şi cu mult tupeu ceea ce vor, devenind insistenţi, uneori chiar nesuferiţi în modul de abordare, ghidându-se după principiul „cere şi ţi se va da”. Deşi întâlnesc deseori refuzuri sau chiar sunt umiliţi, ei nu se descurajează şi insistă în continuare, asumându-şi riscul de a fi respinşi; cu cât insistă mai tare cu atât şansele lor de a nu mai fi refuzaţi şi de a li se rezolva problemele cresc; încep să fie apreciaţi pentru că măcar sunt consecvenţi şi pot avea chiar şanse de reuşită, înregistrând un oarecare succes (insistenţii);
- cea mai importantă categorie de comunicatori o reprezintă, de fapt, cei care ştiu să creeze situaţii favorabile pentru ei, cei care au curajul, dorinţa şi talentul de a folosi orice dezavantaj în avantajul propriu, de a transforma neşansa în situaţie profitabilă, eşecul în succes, pierderea în câştig, declinul în reuşită; ei sunt cei care aleg să lupte pentru dorinţele lor, aleg să utilizeze orice şansă, să facă din situaţii car par catastrofale pentru ei situaţii avantajoase din care pot câştiga mai mult sau mai puţin. Aceştia au psihologia învingătorului, curajul de a câştiga pariul cu viaţa făcând tot ce le stă în putinţă pentru a fi învingători; ei dăruiesc pentru că ştiu că pe termen lung numai astfel pot câştiga; oferă iluzii , promisiuni şi lucruri concrete care în final îi vor ajuta de fapt să ia, la schimb, ceea ce au nevoie de la ceilalţi; se bazează pe reciprocitate, oferind mai întâi dar aşteptând la rândul lor să primească ceva în schimb. Aceste persoane sunt cele care pot câştiga în viaţă, în afaceri, în orice tip de negociere; ei sunt aleşii, cei născuţi să fie câştigători, cu talent şi mentalitate de învingători (învingătorii).
Câteva maxime ale comunicării circumscriu legile discursului – prin respectarea cărora poate fi potențată eficiența în comunicare.
- Maxima cooperării = contribuţia la conversaţie trebuie să fie, în momentul când intervine, aşa cum e cerută de obiectivul sau direcţia acceptate de schimbul verbal în care se înscrie.
- Maxima pertinenţei = o enunţare trebuie să fie în cel mai înalt grad apropriată contextului în care intervine.
- Maxima sincerităţii = este un principiu care priveşte angajarea enunţiatorului în actul de discurs pe care-l îndeplineşte.
- Maxima informativităţii = nu trebuie să vorbeşti fără să spui nimic; enunţurile trebuie să aducă informaţie destinatarului. Aici, ar fi de vorbit despre rolul tautologiilor (de genul „un hoţ e un hoţ”); acestea îl forţează pe destinatar să infereze subînţelesuri: „dacă x a spus un enunţ care nu aduce nici o informaţie, înseamnă că l-a spus ca să-mi transmită un alt conţinut” îşi va spune destinatarul.
- Maxima exhaustivităţii = nu o dublează pe cea a informativităţii; ea precizează că enunţiatorul trebuie să dea maximum de informaţie cu privire la situaţia în discuţie. Există un pericol, totuşi: exagerarea. El poate fi stăpânit prin urmărirea pertinenţei.