Colegiul National Calistrat Hogas

ASPECTE SOCIOLOGICE ALE COMUNICĂRII

CUPRINS

  1. COMUNICAREA SOCIALĂ
  2. COMUNICARE ȘI CONFLICT
  3. COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ
  4. COMUNICARE ȘI MANIPULARE



COMUNICAREA SOCIALĂ

Indiferent de modul de abordare (ca act, sistem, cod sau mijloc) comunicarea stă la baza organizării şi evoluţiei sociale, influenţând raporturile, pe orizontală şi pe verticală între oameni, fiind considerată drept cea mai importantă competenţă socială cu implicaţii în manifestarea şi dezvoltarea celorlalte. Paul Watzlawick considera comunicarea ca fiind “conditio sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale”.
Profesorul Emilian M. Dobrescu (Sociologia comunicării, Bucureşti, 1998) consideră comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială şi grupează accepţiile ce i se atribuie după cum urmează:
O definiţie mai largă – ce plasează comunicarea nu numai la nivelul speciei umane, ci şi la nivel biologic – citează profesorul Aurelian Bondrea în cartea sa Sociologia opiniei publice şi a mass- media (Bucureşti, 1997), după Gilles Amado şi André Guittet. Conform acestora, „există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificându-şi acţiunea, pornind de la transmiterea unei informaţii (şi nu printr-o acţiune directă, precum cea pe care o exercită o forţă fizică punând în funcţiune o energie)”
Din punct de vedere sociologic comunicarea (de masă) este privită ca „un ansamblu de modalităţi reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje".
Cercetătorii comunicării sunt de acord că toate procesele sociale implică şi un proces de comunicare: “Numai în aparenţă societatea este o sumă statică de instituţii sociale; în realitate, ea este reanimată sau reafirmată creator în fiecare zi de acte particulare de natură comunicativă care au loc între indivizii ce o alcătuiesc. Orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicare” (E. Sapir).
Simplu spus, comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor între indivizi sau între grupuri sociale. De aceea, relaţiile umane pot fi numite interacţiuni comunicaţionale. Astfel încât conceptul de comunicare a devenit, în epoca noastră, unul universal şi larg-cuprinzător pentru că totul, dar absolut totul, comunică.
Importanţa socială a comunicării a fost certificată ireversibil în momentul în care unul dintre fondatorii interacţionismului contemporan, sociologul Charles Horton Cooley, a reuşit să argumenteze teza prin care afirma că natura umană este dobândită şi nu transmisă genetic. Se punea, astfel, punct lungii discuţii pe tema “natură-societate”, în 1908, când Cooley publica Human Nature and the Social Order.
În această tensiune “istorică” dintre natură şi societate limba a fost neobositul mediator care a adus laolaltă contrariile, punctele de vedere situate la poli diferiți, prietenii și adversarii, reuşind, de cele mai multe ori, să permită evitarea sau amânarea confruntărilor “definitive”. “Prinsă” într-un asemenea travaliu de legitimare a lumii, contra cronometru, nu apare ca acceptabilă sintagma limbă privată (George Steiner). “Permanenţa noastră este asigurată de cultură şi sintaxă, de matricea culturală asigurată de sintaxă. Acesta este, desigur, motivul real pentru imposibilitatea existenţei unei limbi private. Orice cod cu un sistem pur individual de referinţă este lipsit de orice valoare existenţială.
Cuvintele pe care le folosim conţin informaţii mult mai multe şi o încărcătură emoţională mult mai densă decât cele de care dispunem noi în mod conştient; ele multiplică ecoul”. Sigur că orice cod, pentru a fi operaţional, nu poate utiliza sisteme individuale de referinţă, deoarece comunicarea nu se produce decât atunci când sistemele de emisie şi cele de recepţie ajung la un acord, adică atunci când atribuie aceeaşi semnificaţie semnalelor şi simbolurilor pe care le folosesc. Imposibilitatea existenţei unei limbi private, irelevanţa unui sistem individual de referinţă, accentuarea rolului sintaxei şi al limbajului par a justifica, toate, aspectul social al comunicării.
Limbajul stabileşte relaţii complexe cu societatea6, de dependenţă şi de interdependenţă. Ca entitate categorială, limba este o dimensiune interioară a omului – în calitatea sa de fiinţă socială. Ca sistem semiotic, convenţional şi convenţionalizat, cu o paradigmă (parţial închisă, parţial deschisă), este un instrument de comunicare. Iată cum definea caracterul imutabil al limbii F. de Saussure: „Dacă, în raport cu ideea pe care o reprezintă, semnificantul apare ca fiind liber ales, în schimb, în raport cu comunicarea lingvistică care îl foloseşte, el nu este liber, este impus. Masa socială nu este deloc consultată şi semnificantul ales de limbă n-ar putea fi înlocuit cu un altul. Acest fapt, care pare a cuprinde o contradicţie ar putea fi numit, în mod familiar“cartea de joc impusă”.
Interacţiunea şi comunicarea sunt două feluri de acţiune socială, interacţiunea fiind termenul mai cuprinzător şi înţeles ca sinonim pentru acţiunea socială, în vreme ce comunicarea e definită ca interacţiune cu ajutorul unor simboluri. În acest context, procesul comunicării este văzut ca transfer de sensuri între partenerii comunicării.
Realitatea socială este structurată pe trei niveluri:
  1. cel al personalităţii sociale (personalitate rezultată din socializare),
  2. al acţiunii şi raporturilor sociale (complexitatea interrelaţiilor ce se stabilesc în interiorul formelor concrete de organizare socială),
  3. al sistemului social global.
Scopurile aflate în sfera de influenţă a comunicării se bazează pe comunicarea strategică, atracţia interpersonală, dezvoltarea relaţiilor, comunicarea non-verbală, comunicarea familială, stilul vorbirii, negocierea, conflictele interpersonale, comunicarea în cadrul grupurilor mici etc., care au dobândit în timp o identitate proprie.
Deoarece “omul este o fiinţă socială, comunicaţională, deci o fiinţă care nu poate exista în afara comunicării cu membrii grupului său şi al ambianţei sociale generale”, personalitatea indivizilor aflaţi într-o anumită societate, motivaţiile şi interacţiunile lor nu sunt în totalitate compatibile cu exigenţele vieţii organizaţionale, iar mediul social, cadrul imediat al acţiunii şi existenţei sociale este grupul.
Totalitatea raporturilor interumane care fundamentează socialitatea, sociabilitatea, solidaritatea şi acţiunea colectivă presupun, cu necesitate, un proces de comunicare.



COMUNICARE ȘI CONFLICT

Aproape fiecare problemă, fiecare conflict şi fiecare neînţelegere are la bază o problemă de comunicare. Conflictele încep cu ivirea unei tensiuni care poate fi determinată, printre alte cauze, de existența unor diferenţe întâmplătoare de opinie. Din momentul în care părțile se percep a fi în conflict, opiniile lor devin mult mai importante și fiecare actant va concepe strategii prin care să îi convingă pe ceilalți. Diferenţele de opinie duc la dispute, în cadrul cărora fiecare parte încearcă să facă presiuni asupra celeilalte în sensul impunerii perspectivei proprii prin comunicare.

schema7

La baza conflictelor pot sta neînțelegeri determinate de comunicarea defectuoasă. Interpretări eronate ale semnelor evidențiate în comunicare prin limbajul trupului sau prin limbă, prin elemente neechilibrate de expresivitate – generează foarte ușor conflict.
Reciproca este valabilă: elucidarea neînțelegerilor prin revenirea în comunicare cu elemente relevante – constituie singura cale rațională și morală de soluționare a situațiilor conflictuale. Comunicarea transferă conflictul de la nivel strict emoțional la nivel preponderent rațional, fapt care face posibilă identificarea căilor de rezolvare, detensionarea.



COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ

O organizaţie de succes trebuie să fie: o entitate unificată şi coordonată, cu o structură şi o strategie de comunicare. Pentru atingerea acestui scop, o organizaţie trebuie să comunice la toate nivelurile, în plan intern – pe verticală şi orizontală – şi în plan extern, utilizând reţele de comunicare interne şi externe. În cazul organizaţiei, comunicarea se defineşte ca proces prin care are loc schimbul de mesaje în vederea realizării obiectivelor individuale şi comune ale membrilor ei.
“În toate mediile se conştientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituţie sau o întreprindere se constituie şi se menţin datorită şi prin intermediul numeroaselor lor procese şi reţele de comunicare, care le dau coerenţă. Lucrurile stau la fel pentru toate relaţiile umane. Începem a sesiza faptul că acţiunea comunicaţională şi acţiunea organizaţională depind reciproc una de alta”.
Relaţiile organizaţionale au ca suport comunicarea interpersonală. Fiind un proces complex, comunicarea antrenează, însă, dincolo de latura structurală, şi alte aspecte ale existenţei organizaţiei: tehnice, economice, psihologice, educaţionale, culturale etc.
Complexitatea comunicării aduce în planul practicii o cerinţă specială faţă de manager: abilitatea de a fi un bun comunicator. Or, această abilitate se dezvoltă în primul rând pe înţelegerea rolului comunicării organizaţionale.
La întrebarea „de ce comunicăm într-o organizaţie?“ pot exista o multitudine de răspunsuri, câteva fiind însă unanim acceptate:
Se poate afirma că este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice comunicarea. Problema reală a comunicării organizaţionale nu este dacă managerii se angajează sau nu în acest proces, ci dacă ei comunică bine, nesatisfăcător sau insuficient.
Pentru a putea fi caracterizată drept organizată, comunicarea organizaţională trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
Drept urmare, comunicarea organizaţională nu este un proces spontan şi natural. Ea trebuie proiectată în aşa fel încât să permită:
  1. coordonarea: proces ce are în vedere atingerea unui obiectiv prestabilit, necesar pentru realizarea scopului final al organizaţiei
  2. armonizarea : activitate ce are drept scop definirea unui obiectiv comun.
O organizaţie care se doreşte comunicantă trebuie să prezinte anumite caracteristici:
  1. să fie deschisă, pentru a putea comunica cu exteriorul, emiterea, respectiv receptarea de mesaje constituindu-se într-un proces interactiv
  2. să fie evolutivă, adică să nu valorizeze rutina, ci inovaţia
  3. să fie suplă pentru a permite un dozaj oportun al comunicării formale şi informale
  4. să fie orientată explicit spre finalitate, pentru a crea cadrul cel mai potrivit pentru desfăşurarea comunicării formale
  5. responsabilizeze, pentru a evita acumulările artificiale de putere prin stocarea de informaţii
  6. să fie dinamică, pentru a putea crea prin intermediul informării, specializării şi comunicării potenţialităţii interne şi mijloacele de a le transforma în realitate.
Organizaţia comunicantă nu poate fi deci, una birocratică. Ea presupune o organizare a muncii care favorizează implicarea, spiritul de echipă şi un management de tip participativ.



COMUNICARE ȘI MANIPULARE

Diferenţa fundamentală între persuasiune şi manipulare este că, în timp ce persuasiunea face apel la logică, la raţiune şi încearcă schimbarea de opinii pe bază de argumente,manipularea se foloseşte de instrumente care se adresează, în principal, subconştientului şi obţine astfel schimbări de opinii care nu pot fi susţinute sau motivate logic, prin argumente.
Manipularea reprezintă acțiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească și/sau să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici specifice, distorsionând intenționat adevărul, dar care lasă impresia libertății de gândire și de decizie. manipularea vizează un câștig sau un beneficiu material sau emoțional unilateral, al unei singure părți.