DICȚIONAR

Canalele de comunicare = sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de formalizare acestea pot fi:

• canale formale sau oficiale canale formale sau oficiale, suprapuse relaţiilor organizaţionale. Sunt proiectate şi funcţionează în cadrul structurii astfel încât să vehiculeze informaţii între posturi, compartimente şi niveluri ierarhice diferite. Eficienţa comunicării depinde de modul de funcţionare a acestor canale. Apariţia unor blocaje frecvente în anumite puncte indică necesitatea revizuirii posturilor sau a investigării stării climatului de muncă, a relaţiilor interpersonale;
• canale informale sau neoficiale, generate de organizarea neformală. Ele constituie căi adiţionale de comunicare care permit mesajelor să penetreze canalele oficiale. Depăşind barierele legate de statut şi ierarhii, reţeaua canalelor informale poate vehicula ştiri, noutăţi, informaţii mai rapid decât canalele formale. Deşi mesajele astfel transmise sunt frecvent distorsionate şi filtrate ele reprezintă, în afara rapidităţii informaţiei, şi avantajul unei disponibilităţi sporite din partea angajaţilor.

Cod = un sistem de înțelesuri comun membrilor unei culturi.

Comunicare = un proces complex; semnificații multiple ale termenului: înştiinţare, informaţie, ştire, raport; contact, relaţie, legătură; prezentare într-un cerc restrâns de specialişti a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică.

Conotație = aduce cu sine asocierea cu partea evaluativă, cu partea valorică a cuvintelor. Cuvintele au o semnificație generală (valabilă pentru toți vorbitorii) și o semnificație variabilă (prezentă doar la anumiți vorbitori, ci variabile semnificații secundare).

Contextul sau mediul = este o componentă adiacentă, dar care poate influenţa mult calitatea comunicării. Se referă la spaţiu, timp, starea psihică, interferenţele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenţia sau provoca întreruperi, confuzii. Un mesaj va căpăta o altă semnificaţie rostit de aceeaşi persoană, spre exemplu şeful, în biroul său (importanţă oficială), în biroul subordonatului (simplu reproş), pe stradă (mesaj lipsit de importanţă), ori la domiciliu (atenţie, prietenie).

Cuvânt = unitate de comunicare simplă. Foarte rar vorbim de cuvinte izolate. De obicei, unitatea de comunicare este fraza, sau un ansamblu de fraze integrate unui enunț.

Denotație = reprezintă acea latură a semnificației unui cuvânt care, pentru toți cei care aparțin unei comunități de limbă este mai mult sau mai puțin identică.

Emitentul = este orice persoană care deţine informaţii, idei, intenţii şi obiective privind comunicarea. Emitentul formulează mesajul, alege limbajul receptorului şi mijlocul de comunicare. Deşi are un rol preponderent în iniţierea comunicării nu poate controla deplin ansamblul procesului.

Feedback = este vorba despre acele răspunsuri ale receptorului care formează și deformează mesajul ulterior al emițătorului. În literatura de specialitate regăsim două tipuri de feedback: pozitiv și negativ.

1. feedbackul pozitiv: încurajează comportamentul comunicațional;
2. feedbackul negativ: încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă.

Hermeneutică = ansamblul de cunoştinţe şi tehnici care permit să facem semnele să vorbească şi să le descoperim sensul. (Michel Foucault)

Informaţia = ştire, veste, comunicare, lămurire; semnal material capabil să declanşeze o reacţie (acţiune) materială a unui sistem dinamic de autoreglare pentru care sistemul este condiţionat şi finalizat; comunicarea de cunoştinţe; reducerea incertitudinii, entropiei; termen ce desemnează orice semnal, sunet, semn transmise, primite sau stocate; documentare, totalitatea materialului de informare; teoria informaţiei: teoria matematică a proprietăților generale ale surselor de informaţie şi ale canalelor de transmisiune ale informaţiilor; ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile; o combinaţie de semnale şi simboluri.

Mesajul = document oficial, ştire, veste; conţinutul de idei al unei opere de artă; semnificaţie; lot de informaţii formând un tot inteligibil sau exploatabil şi transmis deodată; ceea ce circulă de la emiţător la receptor; combinaţie de caractere desemnată să comunice informaţii. Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător receptorului. În realitate, mesajul este mult mai complicat decât această simplă definiţie. Specialiştii vorbesc de textul şi de muzica mesajului. În timp ce textul este partea deschisă a mesajului concretizată în cuvinte, muzica este partea invizibilă conţinută de orice mesaj. Ea poate să implice o varietate de înţelesuri. Spre exemplu, dacă cineva comite o greşeală sau rosteşte într-o discuţie cuvinte, expresii care ar putea impresiona neplăcut interlocutorii, muzica mesajului poate fi o ameninţare nerostită sau o ironie care-l plasează în ridicol. Între rude şi prieteni, cunoscuţi şi colegi, muzica mesajului poate conta mai mult decât textul. Este tot atât de adevărat, însă, nu întotdeauna această latură subtilă a mesajului este percepută în acelaşi mod cu intenţiile emitentului. Infatuarea, plictiseala, dezacordul, uneori percepute în mesajele celorlalţi, nu reprezintă intenţii ale emitentului, ci interpretări proprii ale situaţiilor marcate de sensibilităţile, prejudecăţile, starea de spirit a receptorului.

Receptorul = este orice persoană care primeşte mesajul. Importanţa receptorului într-o comunicare nu este mai mică decât a emitentului. Cu toate acestea, în practică funcţionează o serie de prejudecăţi referitoare la actul recepţiei şi la statutul receptorului în comunicare. Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formei de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere a receptorului, cu starea sa sufletească. Astfel, expresiile elevate, prea tehniciste ori prea subtile adresate unui receptor insuficient pregătit sunt inutile, pentru persoanele cu prejudecăţi sau pentru cele aflate într-o dispoziţie rea din diverse motive (sănătate, probleme familiale etc.). Mesajele trebuie prezentate diferit faţă de receptorii lipsiţi de prejudecăţi sau într-o stare de spirit echilibrat.

Semiologie = ansamblul de cunoştinţe şi tehnici care permit să distingem unde sunt semnele, să definim ceea ce le instituie ca semne, să cunoaştem legăturile lor şi legile după care se înlănţuie. A căuta sensul înseamnă a scoate la lumină ceea ce este asemănător. A căuta legile semnelor înseamnă să descoperim lucrurile care sunt asemănătoare. (Michel Foucault)

Semnale = purtătoare de informaţie, de semnificaţii. Semnificaţia unui simbol (spre exemplu, undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii, undele radio sau cele de televiziune) este dependentă de un consens existent în practica socială. semnalele nu au o semnificaţie în sine, ci o dobândesc prin convenţii sociale, fapt care face posibilă și decodarea lor. Spre exemplu, în signaletica rutieră, culoarea roşie este simbol al interdicţiei. Ferdinand Saussure este cel care acordă termenului semn un sens precis, diferit de cel de limbaj curent; «el desemnează o unitate complexă, compusă din alte două unități: semnalul și sensul său. Aceste două entități primesc denumirea de semnificant (semnal) și semnificat (semn).